Economia mondială a trecut în ultimii ani prin mai multe încercări care, în teorie, ar fi trebuit să o rupă: pandemie, criză energetică, inflație record, războaie comerciale și turbulențe geopolitice. Dar de fiecare dată sistemul a găsit o modalitate de a rezista, iar acest lucru a generat o iluzie periculoasă – că așa va fi întotdeauna, că marja de siguranță este nelimitată și că guvernele pot continua să o pună la încercare până la limită.

Tocmai acestei iluzii îi este dedicată una dintre dezbaterile cheie din analitica economică de astăzi: cât de rezilientă este cu adevărat economia globală și ce se va întâmpla dacă statele vor continua să o împovăreze cu experimente politice, fără a calcula consecințele? Răspunsul dat de economiștii de top este îngrijorător: limita de rezistență există și este posibil să ne apropiem de ea mai mult decât pare.

Economia globală la limită: de ce este timpul ca guvernele să se oprească

Reziliența nu este o resursă infinită

Există o logică ademenitoare în a considera rezistența economiei mondiale ca pe ceva de la sine înțeles. Sistemul a dat dovadă de o vitalitate impresionantă: după șocul din 2020, PIB-ul majorității țărilor dezvoltate și-a revenit mai repede decât au prezis chiar și optimiștii, lanțurile de aprovizionare, deși cu dificultate, s-au reorganizat, iar piețele financiare au găsit noi puncte de echilibru.

Dar economiștii avertizează: reziliența nu este o proprietate permanentă a sistemului, ci o resursă care se consumă. Fiecare nou șoc, fiecare politică necugetată, fiecare rundă de restricții comerciale epuizează rezervele care permit economiei să absoarbă șocurile. Băncile centrale au folosit deja o mare parte din arsenalul lor. Datoriile publice din multe țări se află la un maxim istoric. Marja de manevră se îngustează – ceea ce înseamnă că următoarea criză majoră s-ar putea dovedi semnificativ mai distructivă decât cele precedente.

Protecționismul comercial: un instrument politic cu un preț economic

Una dintre principalele amenințări la adresa stabilității globale rămâne valul tot mai mare de protecționism. Tarifele, subvențiile, politica industrială în spiritul naționalismului economic – toate acestea sunt prezentate de politicieni drept o apărare a propriilor cetățeni și locuri de muncă, dar în practică creează o reacție în lanț care este greu de controlat.

Atunci când o economie majoră impune bariere comerciale, partenerii răspund cu măsuri în oglindă, lanțurile globale de valoare adăugată se fragmentează, costurile cresc, iar consumatorii ajun în cele din urmă să plătească mai mult pentru mai puțin. Potrivit estimărilor FMI, fragmentarea completă a comerțului mondial în blocuri geopolitice ar putea costa economia globală până la 7% din PIB pe termen lung – o sumă comparabilă cu volumul cumulat al economiilor Germaniei și Japoniei.

Ce se află în spatele cifrelor de fragmentare

În spatele acestor procente abstracte se ascund consecințe foarte concrete: creșterea prețurilor la bunurile de primă necesitate, încetinirea schimbului tehnologic, scăderea productivității muncii și, în cele din urmă, scăderea veniturilor reale ale gospodăriilor. Acestea nu sunt riscuri teoretice – elemente individuale ale acestui scenariu se materializează deja chiar acum în diferite părți ale lumii.

Povara datoriei și nesăbuința fiscală

În paralel se desfășoară o altă poveste care primește mai puțină atenție mediatică, dar nu este mai puțin periculoasă. Cheltuielile guvernamentale în majoritatea țărilor dezvoltate depășesc constant veniturile, și acest lucru nu se întâmplă într-o perioadă de criză, ci în condițiile unei creșteri relativ stabile. Cu alte cuvinte, guvernele cheltuiesc ca și cum în față ar fi o expansiune economică nesfârșită, fără a crea rezerve pentru cazul unei recesiuni.

Datoria publică cumulată a țărilor G20 a depășit deja 100% din PIB-ul lor total – un nivel care acum douăzeci de ani ar fi fost considerat un semnal de criză. În același timp, costul deservirii datoriei crește odată cu ratele dobânzilor, consumând din ce în ce mai mult din bugetele care ar putea merge spre infrastructură, educație sau sănătate. Aceasta este o capcană clasică: te împrumuți ca să rămâi pe linia de plutire, dar însăși datoria devine o ancoră care trage în jos.

Geopolitica ca variabilă economică

Un alt factor pe care guvernele îl subestimează prea des atunci când iau decizii economice este interdependența dintre geopolitică și sistemele economice. Sancțiunile, controlul exporturilor de tehnologie, naționalizarea infrastructurii critice – toate acestea sunt instrumente ale politicii externe, dar consecințele lor economice se extind mult dincolo de un conflict concret sau de o anumită pereche de state.

Atunci când marile puteri folosesc pârghiile economice ca pe o armă, ele subminează simultan încrederea în sistemul de plăți internaționale, în obligațiile contractuale și însăși predictibilitatea mediului de afaceri. Iar predictibilitatea nu este un termen diplomatic blând, este la propriu combustibilul pentru investiții: companiile nu investesc în proiecte pe termen lung acolo unde regulile se schimbă în funcție de conjunctura politică.

Paralizia investițională și costurile sale pe termen lung

Datele FMI și ale Băncii Mondiale înregistrează o scădere a ritmului de creștere a investitiilor străine directe globale pe fondul tensiunilor geopolitice în creștere. Aceasta nu este doar o statistică seacă – înseamnă că se construiesc mai puține fabrici, se transferă mai puțină tehnologie, se creează mai puține locuri de muncă tocmai acolo unde este cea mai mare nevoie de ele. Paralizia investițională, odată înrădăcinată, este depășită în ani de zile, iar uneori chiar în decenii.

Băncile centrale nu sunt omnipotente: sfârșitul epocii politicii monetare salvatoare

Rolul băncilor centrale în această construcție merită o discuție separată. Timp de aproape două decenii, ele au acționat ca principalii pompieri ai economiei mondiale: au redus ratele, au lansat programe de răscumpărare de active, au asigurat lichiditate în momente de panică. A funcționat atâta timp cât inflația a rămas scăzută, iar ratele au fost aproape de zero.

Dar acum situația este fundamental diferită. Valul inflaționist din 2021–2023 a obligat majoritatea băncilor centrale să majoreze brusc ratele, iar acum acestea au mult mai puțin spațiu pentru a stimula economia în cazul unei noi crize. Politica monetară nu este o fântână fără fund, iar guvernele care se bazează pe faptul că băncile centrale le vor scoate din nou din groapă riscă să se confrunte cu o dezamăgire dură.

Ce trebuie să facă guvernele chiar acum

Logica a ceea ce se întâmplă duce la o concluzie incomodă, dar inevitabilă: guvernele trebuie să dea dovadă de mai multă responsabilitate în deciziile lor economice – nu pentru că sună frumos în discursurile politice, ci pentru că alternativa devine din ce în ce mai riscantă. Iată ce înseamnă acest lucru în practică:

• Restabilirea rezervelor fiscale – reducerea deficitelor structurale în perioada de creștere, pentru a avea spațiu de stimulare în perioada de recesiune.
• Renunțarea la naționalismul comercial ca strategie economică principală – competitivitatea se construiește prin productivitate, nu prin bariere la import.
• Predictibilitatea mediului de reglementare – investitorii trebuie să înțeleagă regulile jocului pe un orizont de cel puțin cinci ani, și nu să le ghicească după fiecare rând de alegeri.
• Coordonarea internațională în chestiuni de fiscalitate, politică climatică și reglementare a piețelor financiare – problemele care depășesc limitele unei singure țări necesită soluții care să depășească aceleași limite.
• Evaluarea realistă a costurilor geopolitice – fiecare decizie privind sancțiunile economice sau restricțiile comerciale trebuie însoțită de o analiză sinceră a prețului care va trebui plătit pentru aceasta.

De ce este acest lucru important tocmai acum

Trăim într-o perioadă în care tentația victoriilor politice pe termen scurt este deosebit de mare: populismul ia amploare, ciclurile electorale scurtează orizonturile de planificare, iar rețelele de socializare recompensează gesturile zgomotoase, și nu deciziile cumpănite. Pe acest fond, apelurile la disciplina bugetară și la cooperarea internațională sună plictisitor – până când se întâmplă o criză care le face brusc extrem de actuale.

Istoria crizelor economice arată o regularitate neplăcută: ele par întotdeauna incredibile înainte și evidente după. Criza financiară asiatică din 1997, prăbușirea dot-com-urilor din 2000, Marea Recesiune din 2008 – de fiecare dată au existat experți care au explicat de ce de data aceasta totul va fi altfel. De data aceasta totul va fi de asemenea altfel – întrebarea este doar în ce direcție.

Viabilitatea sistemului global depinde de voința politică

În cele din urmă, sistemul economic global nu este un fenomen natural care există de la sine. Este o construcție creată de oameni și susținută de deciziile oamenilor: politicieni, bancheri centrali, șefi de organizații internaționale, lideri de afaceri. Este rezilient exact în măsura în care sunt responsabili cei care iau aceste decizii.

Și tocmai de aceea întrebarea despre limitele rezilienței economice globale nu este o întrebare tehnică pentru economiști. Este o chestiune politică și, într-un fel, morală despre dacă guvernele actuale sunt pregătite să gândească pe o decadă înainte, și nu doar până la următoarele alegeri.

Pe scurt: economia mai poate rezista încă de câteva ori în fața unei noi încercări. Dar de fiecare dată când se întâmplă acest lucru, următoarea încercare devine mai periculoasă – deoarece rezervele se epuizează, încrederea este subminată, iar marja de manevră se reduce. Să pui acest sistem la încercare pentru puncte politice este un joc în care toată lumea pierde.

Urmăriți materialele noastre despre economia globală și luați decizii informate – abonați-vă la actualizări și primiți analize printre primii.